Azi serbez 1 an de la cutremur

Ai e zi de sărbătoare pentru mine. Bebe împlinește azi 1 an și 4 luni. Pfff…cum fuge timpul. Am rememorat fugitiv cum am petrecut aceasta zi în urmă cu un an, atunci când bebe avea numai 4 luni.

Păi…el era mic, eram singuri acasă, ca de obicei. Eram fericită că reușisem să  îl adorm și navigam fericită pe internet. Simt deodată cum îmi tremură laptopul pe genunchi. Mă uit la bebe, se trezise. Îl iau în brațe. Îmi dau seama că este cutremur dar mă gândesc că nu are cum să fie prea mare. Aud clinchetul sticluțelor cu cosmetice de pe raft și mi se face frică. Mi se pare că durează o veșnicie. Mă ridic din pat cu puiul în brațe, pregătită să fug.

cutremur

Mda, sunt și o alergătoare înnăscută (după doi pași leșin).  Îmi treceau prin minte sute de gânduri în genul ”bine că puiul este în sacul de dormit”, ”bine că am pijamaua pe mine”, etc. Cu mintea mea limitată gândeam că voi ajunge în stradă cu bebe și era bine că măcar e îmbrăcat, să nu carecumva să răcească copilul în cazul în care eram nevoiți să dormim  afară:))

Da, mai în glumă mai în serios, m-am speriat tare. Mi s-au înmuiat genunchii și aș fi vrut să îmi sun soțul. Mi-am dat seama rapid că este imposibil să îl contactez la ora aceea, dar i-am trimis  un mesaj totuși , așa să simtă și el puțină adrenalină când îl va primi.  M-am reorientat și am sunat-o pe mama. Se pare că ea era mult mai calmă decât mine. Bun, mă bucur, acum ar fi cazul să mă calmez.

În încercarea de-a mă calma îmi arunc ochii pe fereastră. Singura imagine pe care o văd zilnic (de când ne-am mutat aici) este un vecin din blocul de vizavi care se joacă pe calculator, cam nonstop, sau mai bine zis cam de câte ori îmi arunc eu ochii pe fereastră. Ei bine, vecinul meu era tot acolo nemișcat. What???

Mie tocmai ce îmi trecuse toată viața prin fața ochilor și el nici măcar nu s-a clintit. Să nu mă înțelegeți greșit, a fost totuși un cutremur de 5.7 grade. Singurul semnificant pentru mine, de care îmi voi aminti cu siguranță toată viața (sau până la următorul cutremur mai puternic decât acesta).

Îmi place să stau singură. Nu, nu în permanență, dar sunt genul de om care se poate bucura de singurătate. Ei bine, acesta a fost momentul în care m-am lecuit de singurătate. Nu mai vreau, nu  îmi  mai trebuie. Să nu poți tu țipa la nimeni ” Hai să fugim!”. Să îți înghiți vorbele ca nu cumva să se trezească pruncul. Să țipi pe dinăuntru și să zambești pe dinafară. E greu sau chiar groaznic de greu.

Își mai amintește cineva cutremurul acesta sau doar eu am fost singura marcată de eveniment?

Urmăriți pagina de Facebook a blog-ului ( link aici ) sau apăsați butonul de follow pentru a primi toate noutățile direct pe mail.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s